I. Scurt istoric al zonei „Homoroade"
Zona satmareana „Homoroade" se intinde la poalele Culmii Codrului (sau Muntii Fagetului) formind Piemontul Codrului. E o regfiune de dealuri (preponderente in spatiul localitatdor Cliilia si Solduba) unde crestele ajun£ inaltimea de 180-300 metri, formate din argilovisoluri - brune luvice si luvisoluri albice, care se domolesc spre cimpie (din spatiul celor 3 Homoroade pina spre Necopoi si Tireac). Vegetatia este variata si bogat dezvoltata sub influenta cantitatii de precipitatii (800 mm pe an) si a duratei mari de stralucire a soarelui in sectorul sud-vestic. Versanlul nordic al Culmii Codrului este brazdat de riul Homorod (50 km) care se varsa in Somes. Dintre afluentii importanti: Balcaia, Piriul Sarat si Piriul Nou. In Padurea Homoroade (de linga Homorodu de Sus, DJ 193 A - 30 km din Satu Mare) se afla lacul artificial „Oteloaia" format prin construirea unui braj. In acest decor mirific - lac si padure - pe o scena amplasata pe apa are loc anual, Festivalul folclorului codrenesc ajuns la editia a 45-a (Primele editii s-au tinut la Valea Lupului - linga Cliilia). Vechimea locuitorilor din zona „Homoroade" (Codru) este unanim acceptata si atestata de descoperiri arbeologice si documente. Ei fac parte din familia mindra a dacilor liberi si sunt purtatorii civilizatiei de tip - cultura Witenberg (triburi care foloseau topoare de lupta si sabii lungji, cutite curbe si produceau o ceramica cu simboluri solare, cu incizii si incrustari spiralate). Marturie stau asezarile neolitice descoperite la Necopoi si Homorodul de Sus (unde s-a gfasit un exemplar admirabil de topor de lupta cu spin!). Dupa patrunderea maghiarilor in Transilvania zona Codru a fost subjugata si denumirile localitatilor -maghiarizate. Dar in cauasele descbise intre dealuri si vai satele de aici isi vor pastra matricea fiintei romanesti in limba nealterata (fiind denumite, in continuare, in actele administrated magbiare „villa olacha lis", „possessiones Valabal es"), in frumusetea si sobrietatea portului in obiceiuri si traditii.

Chilia

II. Atestări istorice ale localităţilor
1. Chilia
Prima atestare documentară: 1370 cu denumirea Păcafalu (Csanki, p.470). Domeniu care făcea parte din proprietăţile urmaşilor voievodului Drag (Drăgfiak) consemnîndu-se existenţa unei „chilii" străvechi. Populaţia era pur românească (Szirmay, p.174). Alte atestări şi denumiri: 1648 - Apatzaffalva (Mahhai, p. 406); 1828 - Pâcsafalu, Apâczafal u, Tyilie (Nagy, I, p. 367); 1851 - Apâczafalu (Fenyes). Se consemnează biserică din lemn (1810) iar cea din piatră în 1858 cu hramul „Michaelem et Gahrielem"/ Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril. Matricole existente din 1825. Dintre cărţile vechi cu circulaţie bisericească în Chilia: Apostolul tipografului clin Rîmnic Popa Constantin din 1774; Minologiul de la Blaj din 1781; Triodiodul lui Petru Popovici din Blaj de la 1800; Catavasier din 1714; Evanghelia din Bucureşti de la 1723 a lui Popa Stoica Iacovici. Pe aceste cărţi sunt însemnări care fac referiri la situaţii grele ale localităţii: 1817 - foamete; 1831-1832-1833 secetă; 1836 - secetă („aşa mare, cât apă de hăut nu avem"); 1832 - cutremure, hoală între vite.

Homorodul de Jos

2. Homorodul de Jos
Atestat din vechime (1273 - „terra maioris Humuruk") ca localitate românească, domeniu al familiei Drag. In 1418 contele Anton Karolyi a populat-o cu şvabi (Szirmay, p. 174) - de unde şi denumirea de Hemroth. Alte atestări: 1394 - Homrod; 1424 -„pass, valalialis Nagyhomorbd"; 1463 - Homorod (Csânki, I, p. 476; Mahsai, p.149); 1600 - Also Homorod (Veress, Doc. VI, p. 125); 1828, 1851 - Also Homorod (Nagy, I, p. 366; Fenyes). Biserica din piatră - cu liramul „Adormirea Maicii Domnului" a fost construită în 1912 ca filie a Necopoiului.

Homorodul de Mijloc

3. Homorodul de Mijloc
Este atestat documentar din 1394 (Szirmay, p. 173) ca localitate românească - Homorod. Alte atestări şi denumiri: 1424 - „poss. valalialis Megerlehomorod"; 1463 - Homorod (Csânki, I, p. 476; Malisai, p. 125); 1828 - 1851 - Keozepseo Homorod (Veress, Doc. VI, p. 125); 1828 - 1851 - Kozepso Homorad (Nagy, I, p. 366; Fenyes). Autorii maghiari consemnează în localitate biserică românească din lemn încă de la 1810 (Szirmay) iar din 1863 biserică din piatră. Actuala biserică are hramul Sf. Arh. „Mii îail si Gavril". La biserica românească din localitate circulau cărţi vechi precum: un AntoJogian tipărit la M-rea Hurez pe vremea lui Constantin Nicolae Alexandru voevod; Evanghelia lui Popa Stoica din 1723 tipărită la Bucureşti; un strastnic de la 1796 a lui Petru Papavici.

Homorodul de Sus

3. Homorodul de Sus
Prima atestare documentară este din 1273 („terra minoris Humuruk") ca vecii c localitate romaneasca. Pe la 1810 Szirmay descrie starea jalnică a unei biserici din lemn. Actuala biserică este construită în 1912 şi are hramul Sf. Arhangheli „Mihall şi Gavril". Alte atestări si denumiri: 1394 Homorod; 1424 - „poss. valahalis Felsenhomorod (Csanki, I, p. 476; Maksai, p. 149); 1600 - Felso Homorod (Veress, Doc VI, p. 125); 1828,-1851 - Felso Homorod (Nagy, I, p. 366; Fenyes).

Necopoi

4. Necopoi
Atestat documentar din 1631 (Szirmay, II, p. 182) cu denumirea Ivacsko, format din localnici români, cu biserică de lemn. Actuala biserica din piatră - ridicată pe dealul din inima satului - datează din 1885 („Ecclesia e sol. mat. ad. S. Joannem Baptistam propria aedificata a. 1885"), cu matricole din 1825, având liramul Sf. Arh. „Mihail si Gavril". Alte atestări si denumiri: 1828 – Ivacsko, Nikopog- Nicopoy (Nagy, I, p. 366); 1851 Ivacsko, Nyehopoj (Fenyes).1" In vorbirea locală sunt atestate formele: Necopoiu, Nicopoiu

Solduba

4. Solduba
Sub denumirea de „Zoldubog" este atestată documentar la 1346 (Szirmay, p. 155). Alte denumiri: 1475 Zaldobagh (Szatmâr Vârmegye, p.158); 1589 - Zoldobag; 1591 - Szaldobag (Veress, Doc.III - p. 180.243); 1640 - Zoldotâgy (Nagy, I, p.' 368, Fenyes); 1913 Blihhszoldobâgy. Biserică de lemn atestată la 1810 (Szirmay) iar cea din piatră din 1946 închinată Sf. Arhangheli „Mihail şi Gavril".

Solduba Solduba

IV. Dansul la Şura (Homoroade)
După importanţa care se acordă casei, prin dimensiuni (între 18 m - lungime şi 8 m - lăţime) şi locul în cadrul gospodăriei, şura este pe primul loc. Polifuncţionalitatea ei - ca adăpost de cereale şi luraje, ca loc de îmblătit, de adăpost pentru unelte agricole, mijloace de transport şi animale1 - dovedeşte importanţa agriculturii şi creşterii animalelor în zonă, dar şi predilecţia pentru tehnica construcţiilor din lemn a codrenilor pe care au transformat-o în artă. Din punct de vedere etnografic şurile din zona Homoroade se încadrează într-0 arie străveche europeană. Ele fac parte din tipul şurilor „pe două laturi" cu stîlpii din interior („urşi" sau „ furci") mai înalţi decît cei de pe margini, cu aşezarea pe tălpi de lemn („toci") sau, mai recent, pe piatră şi fundaţie. Tehnica îmbinării lemnului („în căţei"), rolul meştergrindei, acoperişurile (în două sau patru „ape") dau particularitate nu numai artei meşterilor ci şi specific zonei (vezi şurile „cu strane"2). Acest specific este predominant în măiestria decorării faţadelor - porţile, uşa de la piatră, „şutul" etc. Tipul de poartă al şurilor din zona' Homoroade este acela al construcţiei pe doi stîlpi de stejar cu aripi din lemn de hrad. Ornamentica, încrustările, aplicele (făcute prin cioplire, traforare şi fasonare) cuprind elemente cu o largă simbolistică europeană: forme fitomorfice geometrice şi liber desenate, motivele „ciur" şi „şuvoi", linia în zig-zag şi formele de x-uri, reprezentări solare şi stei are; elemente geomorfe şi motive avimorfe, „ghiveci de lalea", bradul etc. Toată măiestria cioplirilor din zona Codru denotă, de fapt, existenţa unei modus vlachorum străvechi, o civilizaţie care îmbină economicul cu frumosul.

Solduba

IV. Dansul la Şura
Datorită mărimii şurii în zona Codru „horele" satului se desfăşurau „la şură". Alegerea locului se făcea „pe şir" sau „pe roate" (prin rotaţie) între tineri. De multe ori predominantă era şi frumuseţea sau mărimea şurii. Până nu demult "danţul" se organiza în toate satele zonei, constituind una din formele de manifestare ale cetei fecioreşti care îşi avea rânduielile proprii de alcătuire şi funcţionare şi care erau încredinţate, democratic, "chizeşilor". Aceştia, în număr de doi, erau aleşi dintre cei mai maturi şi mai întreprinzători feciori şi aveau rolul să organizeze "danţul", să fixeze locul de desfăşurare al acestuia (iarna într-o casă, vara în şură), să angajeze "ceatarâşii", care să cînte la danţ, să adune contribuţia stabilită în comun, să aplaneze conflictele care apăreau între membrii cetei. Tot cnizesn erau cei care organizau "colindatul" şi îi introduceau în danţ pe noii membrii ai cetei.
Prezenţa fetelor şi băieţilor la „danţ" era importantă: aici ocbii salului judecau, alegeau. Intrarea „în şură" însemna o accepţiune a familiei ca fata era gata „de măritat". Fetele erau grupate la vedere şi aşteptau să fie invitate „la danţ". Cele care aveau veri erau scoase de aceştia.1 Frumuseţea costumelor, frumuseţea fizică şi starea economică (sărac sau bogat) erau precumpănitoare pentru fete spre a nu rămâne „pe laviţe" lîngă bătrînele satului, lui rat ui batistei brodate a letei, „miturile feciorilor (a căror versuri pot fi discrcditante), posibilitatea întîlnirii cu „orînda" fac din danţu la şură un loc de încercare, de probă de viaţă cu consecinţe importante pentru tineri. Dar în dansul „cu poante" (ridicarea în aer) al codrenilor se prind nu numai tinerii ci şi cei maturi, perechile bătrînilor, astfel că „danţul la şură este şi un loc al întîlnirii satului, al bucuriei vieţii şi convieţuirii sub rotirile stelelor.
Jocurile codreneşti se caracterizează în primul rând prin aceea că fata arc rolul de "sprijinitor", al băiatului care execută bătăi cu ambele picioare, foarfeci, salturi aeriene culminate cu rămânerea băiatului într-o poziţie suspendată (având picioarele ridicate la 90 - 180 grade faţă d e pământ), sau salturi peste cap. In toate ocaziile, desfăşurarea jocurilor în codru se face în mod ciclic: Româneşte, care în unele localităţi se mai numeşte "de-arăduit", Scutu¬ratul (vechea denumire "ţigăneşte"), Codreneşte sau Româneşte pă ponturi, Bătrâneşte. Rar apare la începutul jocului "dialogul". Cu excepţia dialogului, toate dansurile sunt mixte, iar cea mai mare frecvenţă o au Româneşte şi Scuturatul.

V. Prezenţe ale Zonei „Homoroade" In lupta pentru refacerea statului naţional unitar român
Zonă compact românească, Homoroadele n-au fost niciodată rupte de aspiraţiile legitime ale românilor din judeţul Satu Mare. Dintre cele mai meritorii prezenţe consemnăm:
- adresa din 6 mai 1894 semnată de preotul Ludovic Mărcuş (din Mădăras) trimisă redacţiei Tribuna prin care se arăta adeziunea liomorodanilor faţă de lupta membrilor Comitetului Central al Partidului Naţional Român a căror proces se judeca la Cluj.
La sfîrşitul epistolei L. Mărcuş notează: „...la preotul de acolo (Homorod), făcîndu-se binecuvîntarea solemnă a casei parohiale restaurată - a fost public frumos, petrecere românească"1 - în Procesul verbal al Adunării românilor din Satu Mare care au jurat credinţă Consiliului Naţional Român Comitatens sunt prezenţi reprezentanţi din Zona Codru: Vasiliu Mibaela (Ilomorodul de Mijloc), ţăran, preotul Vasile Barbtil din Necopoi - pentru „Cercul Ardud". De asemenea, în credenţionalul care desemna pe cei 5 delegaţi ai cercului electoral Cărăşeu sunt doi reprezentanţi din Codru: Iosif Nistor, notar cercual din Homorodul de Mijloc şi George Pintea, ţăran din Solduba."

VI.Personalităţi cultura le ale Zonei
In zona Homoroade a trăit şi activat o puternică personalitate culturală - preotul (greco-catolic) George Marcbiş, scris şi Georgiu Marchişiu (n. la 16 aprilie 1836 - m. la 28 aprilie 1884 în Cărei). Cu studii de teologie la Oradea (unde devine „notar" al celebrei „societăţi de leptură") şi la Institutul „Sf. \arvara" din Viena (unde editează, singur, revista Armonia - 1858/1859), G.Marchiş devine un colaborator - cu poezie şi proză - al revistelor mari ale vremii: Aurora Româna, Familia , Foaie pentru Minte, Animă şi Literatură. A păstorit în părţile sătmărene la Homorodul de Mijloc, Resigbea şi devine arbidiacon, protopop greco-catolic de Cărei.
Fiica lui George Marchiş este jurnalista şi prozatoarea Otilia Marchiş deveni tă Otilia Boloni. S-a născut în Homorodul de Mijloc la 8 oct. 1873. Mama ei era lulia Vultur provenind dintr-o familie nobilă românească a zonei. Stud la Cărei (unde devine prietenă a scriitoarei Kaffka Margit) şi Academia de Arte Frumoase din Muncilen. După o căsătorie cu Cornel Cosmutza, funcţionar al Poştei, călătoreşte în Orient şi devine secretara lui Anatole France la Paris şi apropiată de familia Leda şi Ady Endre. \a suferi pentru orientarea ei socialist-comunistă în închisorile lui Horty. Moare în staţiunea Heviz (Balaton) la 26 august 1951. Laureată a premiului „Femina", membră a Soc. franceze a oamenilor de Litere ea este cunoscută prin romanul Cartea suferinţelor (publicat în lb. maghiară - în 1921 - şi în lb. franceză în 1924). A mai publicat însemnări despre Anatole france (Plimbările lui Anatole France, 1924), despre pictorul Emil Bourdele (Visage de Bourdele, 1931), despre Ady (Ady âs Boloni Pârizban şi o corespondentă cu C. Brâncuşi.

Festival

VII. Festivalul folclorului şi dansului codrenesc de la Oţelaia
Festivalul îşi are originea într-o veclie datină a locuitorilor, în virtutea căreia, după muncile de vară ale câmpului, sătenii se adunau în poiana din mijlocul bătrânului codru de stejar, cinstind împreună, cu cântec şi joc, prin voie bună, prin pitoreasca petrecere câmpenească, munca şi roadele ei.
Primele ediţii ale festivalului codrenesc s-au ţinut la Valea Lupului, (lângă satul Cbilia), iar după construirea barajului, pe o scenă amenajată pe lacul artificial de la Oţeloaia, într-un decor mirific de dealuri şi pădure. Dintre primii coregrafi şi animatori care au fost artizanii acestui festival, îi amintim pe: Iacob Dance, Petru Vacarciuc, Ovidiu Suciu, loan Gavrilaş, Leontina Dorea, Florica Pinte. Festival .